La mulți ani!

Decembrie 31, 2009

La mulți ani cu sănătate
În casă s-aveți de toate
Fericire și noroc
Și să nu stea timpu”-n loc!

Plugușor întârziat

Astăzi anul se-nnoiește
Plugușorul se pornește
Și-ncepe a ura
Pe la case-a colinda

Că și anu” care vine
O să ne fie tot bine
Că-i Băsescu întronat
Cu Boc vine la urat

Ne urează – vezi, tu! – bine
Să avem, cînd criza vine,
Ș-o găleată plină ochi
Cu apă pentru deochi!

Să ne ducem fericiți
Mai bogați și împliniți
Între zările albastre
Cu pixeli și flori în glastre…

Să luăm unu” cîte unu”
Câte-un „bine„ – că nebunu”
Se poate și râzgândi
Și alții n-om mai pofti!

Azi iar anu” se-nnoiește
Și codit ne proorocește
Că de bine noi vom da
Dacă-n viață vom… ura!

Vom ura la drumul mare
Fără prea multe hotare…
Ia mînați și voi, flăcăi
Și cântați din zurgălăi!

La anu” și la mulți ani
Să vă ia/dea iar Traian bani!

Anunțuri

Mi-e dor…

Decembrie 30, 2009

… de morții mei, care-s în inima mea atât de vii: tatăl meu, Pruteanu, Paler, Silviu, Dumitraș… în locul cărora aș fi vrut să fiu eu. mai puțin în locul tatălui meu fiindcă n-ar fi acceptat niciodată să o las singură pe fetița mea…  Dumitraș avea doar 10 luni… Pruteanu era o mină de aur pentru noi, forumiștii lui fideli, Paler era inima care bătea miercurea în emisiunea lui Gâdea, Silviu a fosat cel mai frumos și mai bun medic stomatolog… toți aceștia ar fi meritat mai mult ca mine să trăiască!


Binele, cât de ușor se poate face…

Decembrie 30, 2009

Astă-seară am făcut un bine. Mă duceam să iau tortul pentru mâine, la Agapitos, pe Știrbei Vodă și am văzut o doamnă căzută în noroi. Strada era pustie deși la ora 7 seara nu e cred – într-o țară civilizată – foarte târziu. Am ridicat-o de acolo și am dus-o la cei pe care-i numea medicii ei stomatologi, unde era bucătăreasă. Pe drum, dezmeticindu-se nițel, a pretins c-a fost atacată și tâlhărită – nu și-a mai găsit telefonul mobil -, da rla poliție n-a vrut să meargă (câtă încredere au cetățenii în această instituție!). Mi-a fost o milă imensă de ea. M-am bucurat că poate merge fiindcă abia de se mai ținea pe picioare…

Uite așa, n-aduce anul ce aduce clipa și închei cu bine un alt an. (Mi s-a părut destul de deranjată cucoana la care lucra biata femeie, dar n-a vrut să meargă acasă.

Lumea chiar a uitat să mai facă bine, să mai tremure pentru aproapele ei! Ce mizerie de viață!


2009

Decembrie 28, 2009

Mai sunt două zile și s-a dus și anul acesta. Din punct de vedere profesional a fost bine, moral, groaznic, fizic, comsi-comsa.

Ce mai contează două zile în noianul zilelor trecute?

Important este să treacă. Pentru stomatologul meu n-au mai trecut… La 36 de ani viața i-a rămas în urmă, iar el s-a dus nemaiputând să numere zile, nici măcar clipe. Și mai e și biata lui soție, care nu mai știe să numere zilele, ci doar grijile pentru cele două fetițe ale lor… Ce an urât, ce viață avea omul acesta în el! Cum să mai poți număra zile, după așa o tragedie? Îmbătrânești numărând morții…

Un an de care vrei să fugi, dar rana nu te lasă… te-ntrebi – în zadar – de ce așa? și rămâi cu nodul în gât pe toată viața, cu atâtea noduri respiri din ce în ce mai puțin și știi că va veni clipa în care nici tu nu vei mai număra zilele până la Revelion. Pentru mulți sunt zile frumoase, pentru mine sunt cumplite și pentru câți oare încă…

Adun doar niște zile, sigur unii nici nu mai știu să adune, dar – adevărul este – că le scad. Ei, ce fel de matematică este asta? Cum poate un om să adune și să scadă în același timp?


Viața, între real și absolut

Decembrie 27, 2009

Nu știu de ce, am crezut că voi avea ani frumoși după ce Băsescu nu va mai fi președintele țării… De fapt, speram că schimbarea lui să fie o magie. Magia asta să-i transforme pe români în oameni civilizați.
Dar nu s-a schimbat nimic. Pe președinte tot Băsescu îl cheamă, iar guvernul e un harem al lui Nuții spaima șuții…
M-am hotărât să uit că trăiesc în România și să iau știrile de la teveu ca și când le-aș vedea din altă parte a lumii, în speță, prefer Parisul… Hm, ce vis frumos!
Avea dreptate Octavian Paler, numai televizorul e vinovat că viața mea e urâtă și furioasă. Numai când pun piciorul afară din casa mea sunt a României dezlănțuite. Acasă sunt într-o patrie așa cum o visez, e cald și am sufletul liniștit.
Citesc. Ce poate fi mai frumos? Împrumut viețile altora și-mi imaginez – în situațiile plăcute – că am fost și eu acolo… Evadez și mă transform în ceea ce acceptă bietul meu neuron să fiu: un om.
Dacă sunt nevoită să redevin parte din poporul meu, strâng din dinți și pregătesc mușchii să reacționeze: creierul e inutil pe străzile românești…