Viața, între real și absolut

Nu știu de ce, am crezut că voi avea ani frumoși după ce Băsescu nu va mai fi președintele țării… De fapt, speram că schimbarea lui să fie o magie. Magia asta să-i transforme pe români în oameni civilizați.
Dar nu s-a schimbat nimic. Pe președinte tot Băsescu îl cheamă, iar guvernul e un harem al lui Nuții spaima șuții…
M-am hotărât să uit că trăiesc în România și să iau știrile de la teveu ca și când le-aș vedea din altă parte a lumii, în speță, prefer Parisul… Hm, ce vis frumos!
Avea dreptate Octavian Paler, numai televizorul e vinovat că viața mea e urâtă și furioasă. Numai când pun piciorul afară din casa mea sunt a României dezlănțuite. Acasă sunt într-o patrie așa cum o visez, e cald și am sufletul liniștit.
Citesc. Ce poate fi mai frumos? Împrumut viețile altora și-mi imaginez – în situațiile plăcute – că am fost și eu acolo… Evadez și mă transform în ceea ce acceptă bietul meu neuron să fiu: un om.
Dacă sunt nevoită să redevin parte din poporul meu, strâng din dinți și pregătesc mușchii să reacționeze: creierul e inutil pe străzile românești…

Anunțuri

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: