Părerea şi iluzia că sunt

Februarie 23, 2010

Ascult Chris Rea. E o voce joasă şi învăluitoare, nu are nimic hain sau egoist în ea. Dar eu mă simt ca o acadea…

Vreau să-mi şterg balele lăsate de viaţă pe mine şi nu reuşesc. E o seară tristă, ca multe altele. E o tristeţe singură şi gonită de toţi. Numai la mine-şi găseşte culcuşul şi pare să se simtă bine.

Dacă mă duc să fac un duş, reuşesc să nu mai simt lipicioşenia hidoasă a lumii care mă-nconjoară şi aş şta – aşa – sub apă, ca o amfibie. Fiindcă – nu-i aşa – orice acadea se topeşte în apă şi-o îndulceşte… în aer nu reuşesc să fac asta.

Ar trebui să fie zile liniştite şi împăciuitoare pentru mine şi – când colo – ia-le de unde nu-s! Trăiesc – spre surprinderea mea, chiar mai trăiesc! – ca o poveste veche, plimbată cu vorba de la un om la altul. Nu a rămas nimic din mine, iar Universul începe să mă strângă precum un corset.  Cică – atunci când nu-ţi mai încapi în piele de frică – urmează să te întorci în neant, ca să afli – dacă mai era cazul – cât de nesemnificative ţi-s lacrimile, gândurile, trăirile, iubirea, viaţa…

Aşa e când nu-ţi găseşti locul, fiinţa, starea, te simţi că nu exişti. Simţi în tine, din viaţă, neviaţa şi aştepţi să n-o mai simţi, neviaţa asta. De parcă ar mai conta, de parcă ar mai însemna ceva.

Cât eşti mamă, mai ai de ce să te agăţi de neviaţa ta şi să fii acaretul vieţii copilului tău, dar când se termniă şi asta? Afli cum e să nu mai exişti nici prin altcineva, prin cea care e carne din carnea ta, sânge din sângele tău, dar tot te mai agăţi de cordonul ombilical. Te tot agăţi de câte ceva!

E o seară tristă, aşa cum spuneam, nimic nou, nouă este primăvara pe care o simt în oase, de bucurie că au trecut iernile din ianuarie şi februarie, cea din decembrie era la locul ei…

Dar nu ştiu de ce – oare de ce? – în loc să-nverzesc, mie-mi cad frunzele, tot mai tare şi parcă-i prea devreme!


Mă primăvăresc

Februarie 23, 2010

Mă primăvăresc
ploile iernii
şi-mi deschid mugurii
de teamă
inundându-mi rădăcinile
neverzi
neputincioase
obosite.
Mă ascund
în copacul vieţii
sperând că-ntr-o zi
nu voi mai
musti de atâta
apă!