Poems

Blue Flower
Mihai Eminescu

„Why, again didst thou depart
For the stars, with them to feast?
Thou wouldst not forget at least
Me, for thou my life’s soul art.

„Sunny rivers dost thou park
Vainly in thy thought concealed,
The Assyrian rich field,
The sea plunged into the dark.

„The old pyramids address
Their tops up to the God they see…
Do not search so far from me
O, my dear, thy happiness!”

Thus her words the sweetheart sped,
Stroking with her hand my hair.
Ah! her words were true and fair;
I just laughed and nothing said.

„Come, those woodlands are our bliss,
Springs there in the valleys weep,
Rocks like falling as they weep,
Down into the great abyss.

„There in some fresh smiling glade
Near the placid reed we”ll halt
And sit under the bright vault
Where the blackberry leaves jade.

„Thy tales will increase our glee
Thy mouth*s lies will flow in piles;
On white petaled chamomile
I’ll try whether thou lov’st me.

„After to the sun I’ve sung
Redden by its rays, I’ll care
To undo my golden hair
And with is thy mouth I’d bung.

„Kisses thou ‘dst give me, some pairs –
Who in the world would know that?
It would be under my hat –
And then after all who cares?

„When through boughs the moon would beck
In her summer nightly ride
Thou wouldst hold me by the side,
I would hold thee by the neck.

„Back, under the vaults of leaves,
To the village ‘cross the vale,
Sweet by thy kiss – wouldst thou fail?
Like hidden bloom that grieves.

„And arried at the door-still
In the dark we shall converse.
Our care no one shall rehearse:
When but my heart thy thoughts fill.”

One more kiss – she went away…
Stunned I stood in the moon’s shine.
How unwise art thou, my fine,
Sweet blue flower, graceful fay?

………………………………………..

Thou hast gone, O marvel sweet,
And our wondrous love is through,
O blue flower, flower blue!…
In this world all’s dark and cheat!

In a translation of Dimitrie Cuclin (http://en.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Cuclin)
Source: Mihai Eminescu, „Longing” – love poems, Albatros Publishing, 1976

<script type=”text/javascript” src=”http://ivm.inin.ro/js/embed.js?width=595&height=466&id=8GUGS3v3YxO”></script&gt;

Păunescu

Cuvintele din urmă
Adrian Păunescu

A mai rămas un fir aşa subţire,
Că nici să mă agăţ de el nu pot,
Ce pot să vă mai spun, la despărţire,
Decât să vă salut, şi-atâta tot?

Otrava-mi urcă-n degete şi-n glezne,
Mă simt mai bine astăzi ca oricând
Şi chiar şi testamentul mi-e mai lesne
Decât mi-au fost scrisorile de rând.

Nu cer nici daune şi nici vendetă,
Desigur că un pic mă mai şi tem,
Iar trupul meu, nevolnicul, regretă,
Dar mor dintr-o eroare de sistem.

Nu-i nimeni vinovat, până la urmă,
Nu-s vinovaţi nici cei ce m-au ucis,
O dogmă a intrat adânc în turmă
Şi falsul ei ne urmăreşte-n vis.

Şi nici nu fac reproşuri nimănuia,
Nu-s vinovaţi nici nesătuii duri,
Le spun, la despărţire, „Aleluia”
Şi-i las să se întoarcă în păduri.

Cei ce-au suflat în mine, să mă stingă,
Nu pot intra-n posteritatea mea,
Îi las mărunţi, sub ultima lozincă,
Şi mă întorc cu spatele la ea.

Nu-mi trebuie proces de răzbunare,
Ei m-au ucis că n-au putut mai mult
Şi, totuşi, crima asta nu mă doare,
Pe cât mi-e dor de-al luptelor tumult.

Mi-e dor să fiu în epocă de gardă,
Să cad în brânci de muncă şi de chin
Şi tălpile picioarelor să-mi ardă,
Când către pat abia mai pot să vin.

Acestui testament, ce va rămâne,
Îi trebuie un adevăr curat:
Că eu, pe omul patriei române,
În tot ce am făcut, nu l-am uitat.

N-am fost perfect, aproape dimpotrivă,
Mai imperfect decât parbrizul spart,
Dar n-am intrat cu nimeni în derivă,
De la comoţii, până la infarct.

N-am fost beţiv şi, poate, de aceea,
Beţivii toţi au zis că sunt beţiv,
Dar mi-au plăcut ideea şi femeia,
Pe ele le-am trăit definitiv.

Am pătimit destul la mine-n ţară
Şi, totuşi, am avut şi mult noroc,
Că mi-a plăcut aproape să mă doară
Nedreptul chin al fiecărui loc.

N-am fost sărac, dar am iubit săracii
Şi-am fost cu ei, atunci când le-a fost greu,
Şi, pe pământul sfânt al vechii Dacii,
Am mai crezut în noi şi-n Dumnezeu.

Am cunoscut problemele cumplite
Cu care ţara mea s-a confruntat
Şi, căuzaş bolnavei ei ursite,
N-am fost nici rege, nici aristocrat.

Dac-am produs cu inima cultură,
Nu-s vinovat de toată, într-adins,
Că, totuşi, partea artei cea mai pură
Din focul erei mele s-a aprins.

În rest, ar fi atât de bune toate,
Dar mi s-a-mbolnăvit întregul gând,
Simţind maimuţa cum în uşă-mi bate,
Un cap de jertfă, capul meu cerând.

Dar vă-nşelaţi, hiene nesătule!
De-ar fi să calc cu goale tălpi prin iad,
În mâna sumbrei voastre caraule
Nu pot să cad. Şi nici nu vreau să cad.

Mai bine mor voit printre ruine
Şi nu acuz pe nimeni de nimic,
Declar aici că răul e în mine
Şi nici nu am puterea să-l explic.

Minciuna, suspiciunea mă omoară
Şi multele atacuri duşmăneşti,
Rămâi cu bine şi ai grijă, ţară,
Să-i birui şi să supravieţuieşti.

Iar tu, băiatul meu, prea tânăr încă,
Învaţă de la mine tot ce-ţi spun,
Simţirea ta nu fie prea adâncă
Şi tu să nu fii niciodată bun.

Ca lama de cuţit păstrează-ţi firea
Şi milă pentru nimeni să n-arăţi,
Să izgoneşti din casa ta iubirea
Şi veşnic să declini singurătăţi.

Să-i dai şi sorei tale câte-o parte
Din tot ce-ţi las cu ultimul cuvânt,
Acum, când trebuie să plec în moarte,
Acum, când, vai, atât de singur sunt.

Şi, tuturor, suprema rugăminte
A unui muribund nefericit,
Să nu atingă fapte sau cuvinte
Fragila floare ce o am iubit.

Eu plec, dar vom rămâne împreună,
Vă voi veghea şi vă voi şi ierta,
Adio tuturor şi noapte bună
Şi vă aştept pe toţi în noaptea mea.

 

 

Inteligenţa emoţională

Atitudinea ta fata de propriile emotii este una sanatoasa. Nu iti este rusine sa iti exprimi emotiile ocazional si cu siguranta te simti bine cu aceasta atitudine. Cu un astfel de nivel ridicat de inteligenta emotionala, ti se potrivesc cariere precum psiholog, asistent social sau comunicator.

Comunicator?! Comunicatorul a ce?

Care element din natură te reprezintă?

Aer:

Dacă duci la bun sfârşit ceva e bine, în caz contrar nu e un capăt de ţară. Respiri din plin căci eşti o fire optimistă, sociabilă, plină de viaţă. Pentru tine cât de vital este aerul, în egală măsură este şi sociabilitatea, că doar… datorită lui traim. Deşi nu ai scopuri precise, de obicei îţi cunoşti simţul măsurii, chiar dacă îţi propui şi veleităţi de lider.

Optimistă cum eşti ca persoană, toate îţi vor fi în roz ca şi viaţa, atuu al echilibrului emoţional, al răbdării, că doar dacă ne gândim bine, trebuie în primul rând, trăită clipa.

Ciorna sufletului meu

Pe ciorna sufletului meu
e scrisă fila de ocară
m-apasă scrisul tot mai greu
şi-nţeapă tâmpla-mi milenară.

Găsesc cu greu cuvinte întregi,
adesea moale-mi e gândirea
mi-aduc în ciornă puncte – negi -,
cuprind în somn nemărginirea

Ce cade greu pe-un umăr care
alunecă de pe cuprins
şi-aduce a întunecare:
ei, iată, seamănă cu-n ins!

O umbră cade, se târeşte,
alunecă pe lângă zid
cu mâinile îmbătrâneşte,
agaţă tandru un livid
suflet pătat cu dungi, din vid!

Aşteptare

Te aştept de când m-am născut…
De atâta aşteptare nici nu mai ştiu
dacă ai mai venit.
Îţi ştiu doar plecările tale,
golul care-mi rămâne-n suflet
şi noaptea care mă-nconjoară… rece.
Nu ştiam că şi viaţa poate fi
un mormânt.
N-am crezut că voi simţi întunericul
înainte de-a mă cuprinde-n el
pe vecie.

Eu… să iubesc?

Eu vreau ca să iubesc a doua oară
Nimic să-mi fie sfînt,capriciu sau povară,
Să duc în zorii zilei ceas de vară
Şi umerii să-i las să zacă-n glod, afară.

Eu vreau şi să iubesc a doua oară
Să uit ce-i sacru sau ce e profan
Să simt pe mîna-mi goală, într-o doară,
Tandreţea gurii, al gîndului alean.

Eu vreau să mai iubesc a doua oară
Să nu mai fiu uitată-n ani trecuţi
Să simt privirea-ţi că-n zadar mai zboară
Pe lîngă ochi-mi plînşi, opaci, pierduţi.

Eu vreau să tot iubesc şi-a doua oară
Dar anii mulţi au stins suflarea-mi, crunt;
Mă-mbăt, sperînd adesea, cu-apă chioară
Şi nu văd firul anilor, crescînd, cărunt!

Picătura chinezească

Adu-mi sufletul peste mine
Pînză împotriva ploii
Şi mîngîie-mi ochii
Cu privirea-ţi blîndă

Am întins adesea gîndul spre
sufletul tău grăbit
Am văzut acolo că e păzit de ziduri
Înalte şi groase. Nu ştiau să spună nimic.

Credeam că pot sări peste ele
Dar mi-am amintit că piciorul meu rupt
În durerea lui tot mai există fractura
Pe radiografie, nu.

Încă mai port cîrjele cu mine
Ştiu că nu le vezi. Nimeni nu poate.
Doar ploaia face zgomot cînd le întîlneşte:
Pic, pic, pic. Ca o picătură chinezească.

Marea

Valuri albe dorm în mine
Şi se scutură de scrum
Vîntul bate şi-n suspine
Mă adună de pe drum.

Mă plimb aici, dar sunt cu tine
În gîndul meu clar şi nebun
Apari ca roua ce revine
Pe floarea sufletului bun.

Aduce sarea vreo mărime,
Vreo sinergie în tutun?
Sau e suprema mea cîtime
În marea crudă din ajun?